Alimentarea cu substanțe nutritive și fertilizarea plantelor
Pentru o creștere viguroasă și sănătoasă, toate plantele au nevoie de substanțe nutritive. Rezervele aflate în substrat sunt epuizate rapid de plante, motiv pentru care trebuie să suplimentăm nutrienții. De asemenea, trebuie să asigurăm nutriția plantelor din terenul deschis, deoarece în timpul activităților noastre de grădinărit circuitul natural este întrerupt. Iarba tunsă, frunzele căzute, buruienile plivite sunt strânse și nu se descompun la fața locului, așa că nutrienții eliminați trebuie înlocuiți.
Plantele pot absorbi substanțele nutritive prin rădăcini și prin frunze; sursa principală o reprezintă absorbția prin rădăcini. Nutriția prin frunze are loc de obicei ca o completare, de exemplu în cazul bolilor de carență. Absorbția nutrienților din sol este influențată de mai mulți factori, cum ar fi temperatura, lumina, apa, umiditatea solului, structura solului și reacția chimică a solului (pH-ul). (Plantele trăiesc în general în soluri cu un pH între 4 și 8, cel mai favorabil fiind pH-ul de 6,5. Această valoare este optimă din punct de vedere al absorbției nutrienților. Valoarea pH-ului unui sol puternic acid este mai mică de 4,5, iar a unuia puternic alcalin este mai mare de 9.) Absorbția nutrienților prin frunze este influențată de caracteristicile frunzei, de exemplu pubescența (prezența perilor), stratul de ceară, vârsta, precum și de temperatura și umiditatea aerului. Efectul nutriției prin frunze se manifestă rapid.
Unele plante sensibile, cu creștere foarte lentă, necesită o aprovizionare cu nutrienți doar foarte rar, în timp ce cele care se dezvoltă rapid și viguros au nevoie de o suplimentare regulată și în cantități mai mari. Consumul de nutrienți al plantelor depinde și de mărimea acestora, odată cu creșterea plantei crescând și cerințele sale de nutrienți. O alimentare excesivă sau necorespunzătoare cu substanțe nutritive este dăunătoare pentru orice plantă. Există așa-numitele plante sensibile la săruri, care reacționează prin deteriorare dacă în solul lor se acumulează în exces săruri. Acumularea de săruri se produce în primul rând la aplicarea unor cantități excesive de nutrienți sau a unor îngrășăminte a căror compus nu corespunde cerințelor plantei.
Nutrienții – macroelementele, mezoelementele și microelementele – sunt utilizați de plante în cantități și proporții diferite pentru dezvoltarea lor. Macroelementele, azotul (N), fosforul (P) și potasiul (K), sunt necesare în cantități mai mari decât microelementele sau oligoelementele.
Azotul:
Planta are nevoie de azot pentru formarea clorofilei, azotul fiind indispensabil pentru creșterea lăstarilor și a frunzelor, precum și pentru producerea masei verzi. Din cauza deficitului său, creșterea încetinește, frunzișul devine verde-gălbui (cloroză), apoi se îngălbenește, se brunifică și cade. Primele simptome apar mai degrabă pe frunzele mai bătrâne. Creșterea plantei încetinește, iar planta devine pitică. Azotul se mișcă rapid în sol, iar administrarea în exces a azotului, pe lângă efectul dăunător asupra plantei, poluează și apa freatică. Suradozarea azotului reduce tendința de înflorire, țesuturile plantelor devin laxe, se dezvoltă o masă verde mai mare, crescând astfel transpirația și necesarul de apă, și scade rezistența la agenții patogeni și la factorii de mediu (temperatură, îngheț). La plantele fructifere, în funcție de gradul de supradozare, recolta poate chiar lipsi cu desăvârșire.
Fosforul:
Fosforul stimulează formarea organelor generative (inflorescențe și semințe) și întărește sistemul radicular. Practic nu se mișcă în sol, iar absorbția sa depinde puternic de pH-ul solului. Carența sa este indicată de un sistem radicular slab, flori puține, sau prin înroșirea și brunificarea nervurilor frunzelor și a tulpinilor, frunzele mai bătrâne colorându-se în violet. Din cauza supradozării sale, în plante poate apărea o carență de microelemente (de exemplu, zinc, fier, mangan, cupru), planta prezentând semne de carență de azot.
Potasiul:
Potasiul întărește pereții celulari, reglează bilanțul hidric, crește rezistența plantei și toleranța la secetă, ajută la maturarea lăstarilor și stimulează formarea florilor. Carența sa se vede în primul rând pe frunzele mai bătrâne: marginile frunzelor se brunifică, se răsucesc și cad.
Pe etichetele soluțiilor nutritive complexe aflate în comerț, compoziția este dată de o secvență de 3 numere. Aceasta arată cantitatea principalilor componenți. Primul număr indică conținutul de azot, al doilea conținutul de fosfor (pentoxid de fosfor P₂O₅), iar al treilea conținutul de potasiu (oxid de potasiu K₂O).
Pe lângă cei 3 nutrienți principali, plantele au o nevoie absolută și de mezoelemente și microelemente care, deși sunt necesare în cantități mici, sunt indispensabile pentru o dezvoltare sănătoasă, întăresc rezistența plantei, toleranța la secetă și la îngheț, și sporesc legarea florilor și a fructelor, precum și intensitatea culorii.
Magneziul:
Magneziul este indispensabil pentru fotosinteză. Carența sa apare mai întâi pe frunzele mai bătrâne: apar pete deschise între nervurile frunzelor, iar nervura rămâne verde.
Fierul:
Fierul este o componentă a enzimelor responsabile pentru procesele metabolice ale plantelor și este indispensabil pentru formarea clorofilei. Carența sa este indicată de îngălbenirea frunzelor tinere, fiind deosebit de frecventă pe solurile calcaroase.
Borul, cuprul, manganul, molibdenul, zincul:
Sunt indispensabile în cantități mici pentru o dezvoltare sănătoasă, întăresc rezistența plantei, toleranța la secetă și la îngheț, legarea florilor și a fructelor și sporesc intensitatea culorii. Carența lor provoacă încetinirea creșterii, lipsa înfloririi, frunze de dimensiuni mici, scăderea rezistenței la iernare și un sistem radicular slab. Carența anumitor microelemente poate fi demonstrată cu certitudine prin analize de sol și de plante, însă unele simptome ne pot atrage atenția asupra problemei. Carența de mangan este indicată dacă porțiunea dintre nervurile frunzelor mai tinere devine de culoare mai deschisă, dar planta rămâne verde. Simptomele carenței de molibden seamănă cu cele ale carenței de azot. Carența de bor slăbește formarea pereților celulari și apare în punctele de creștere (vârful lăstarilor) sub formă de putrezire sau uscare. Carența de zinc poate apărea pe fondul supradozării fosforului. În caz de carență de cupru, creșterea plantei încetinește, culoarea frunzelor noi este verde-albăstrui sau albicioasă, iar planta este ofilită.
Legea minimului a lui Liebig
Liebig a formulat în 1840 legea minimului, conform căreia creșterea, înflorirea, cantitatea și calitatea recoltei plantelor sunt determinate întotdeauna de elementul nutritiv prezent în cantitatea cea mai mică în raport cu cerințele. Planta absoarbe și celelalte elemente în proporție cu elementul nutritiv aflat în cantitatea cea mai mică. Aceasta înseamnă că, dacă un element lipsește din sol, el va limita dezvoltarea plantei.
(Teoria lui Liebig este valabilă nu doar pentru nutrienți, ci pentru toți factorii de mediu; prin urmare, pe lângă o nutriție corespunzătoare, trebuie să asigurăm plantei și lumina, temperatura și apa pentru o dezvoltare uniformă.)
Este important ca microelementele să fie sub formă chelatată. Agentul de chelatare asigură ca substanțele nutritive să rămână într-o formă accesibilă pentru plantă. Agentul de chelatare în exces face solubilă în apă și calciu conținut de apă, dedurizând astfel apa de udare.
În funcție de proporția principalilor componenți, vorbim despre îngrășăminte cu aflux de azot, fosfor sau potasiu, cu care putem satisface cerințele diferitelor grupe de plante. De exemplu, plantele decorative prin frunze necesită un îngrășământ cu un conținut mai ridicat de azot, în timp ce plantelor cu flori trebuie să li se asigure o proporție mai ridicată de fosfor și potasiu. Cactușii și suculentele au nevoie de o compoziție săracă în azot, deoarece supradozarea azotului laxează țesuturile, ceea ce poate duce la pierirea cactusului. Plantele veșnic verzi au nevoie de mult magneziu pentru ca culoarea frunzișului lor să rămână specifică soiului. Plantele curgătoare, cum ar fi surfinia, lobelia, bacopa, bidens (fără-țintă) și citricele, sunt plante sensibile la fier și se îngălbenesc și nu se dezvoltă fără o suplimentare accentuată de fier.
Suplimentarea nutrienților, dar sub ce formă?
Pe rafturile magazinelor putem găsi o mare varietate de substanțe nutritive sub formă de îngrășăminte solide, lichide, batoane și tablete. Utilizarea îngrășămintelor solide este greoaie, putând fi folosite pentru plantele în ghiveci doar după dizolvare. În grădină trebuie încorporate în sol prin prășire și nu sunt eficiente în perioadele cu deficit de precipitații. La plantele sensibile, cu rădăcini situate aproape de suprafața solului (cum ar fi rododendronul), nu le putem încorpora în sol fără a răni sistemul radicular. Batoanele și tabletele nutritive se presează în pământ lângă marginea ghiveciului și se dizolvă sub acțiunea udării, însă, din păcate, nivelul de nutrienți din sol va fi neuniform, putând provoca leziuni ale rădăcinilor în zonele cu concentrație mare. Rădăcina tinde să se îndrepte spre zona bogată în nutrienți, necolonizând uniform ghiveciul sau lădița.
Utilizarea soluțiilor nutritive lichide de bună calitate, cum este gama de produse Vitaflora, prezintă mai multe avantaje. Măsurarea soluției nutritive este simplă, aceasta se adaugă direct în apa de udare, în care se amestecă instantaneu și perfect. Toate elementele nutritive sunt sub formă dizolvată în apă, planta le preia și le utilizează imediat, iar rezultatul tratamentului se vede rapid, deja după 2-3 zile. Administrarea regulată odată cu apa de udare asigură un nivel uniform de nutrienți în sol, rădăcina nu este nevoită să caute nutrienții, dezvoltându-se astfel uniform. Plantele primesc întotdeauna cantitatea adecvată de nutrienți la momentul potrivit. Prin dozarea uniformă se evită supradozarea bruscă și momentană a elementelor nutritive, iar plantelor nu li se produc stresuri.
Folosind o compoziție adecvată cerințelor grupelor de plante, planta primește toate elementele necesare în cantitatea necesară, nefiind lăsate surplusuri în sol.
Regulile generale ale suplimentării nutrienților
Cerințele de nutrienți ale plantelor cresc în perioada de creștere, dar scad în perioada de repaus; în consecință, trebuie să fertilizăm mai des în perioada de vegetație și rar în perioada de repaus. Perioada de repaus a plantelor nu coincide întotdeauna cu iarna, aceasta variind de la o specie la alta.
Plantele bolnave nu trebuie fertilizate, cu excepția cazului în care cauza bolii este lipsa de nutrienți.
Plantele uscate trebuie udate mai întâi cu apă curată. Nu turnați soluție nutritivă pe un balot de pământ uscat!
Fertilizarea trebuie făcută în mod uniform; dacă din când în când dăm o cantitate mare dântr-o dată și apoi nimic o perioadă mai lungă, plantele devin slabe și mai puțin rezistente la dăunători.
La achiziționarea unei plante, întrebați întotdeauna despre cerințele sale de nutrienți. În fiecare grup de plante există excepții; de exemplu, unele specii de palmieri și ferigi sunt sensibile la săruri, recomandându-li-se doar jumătate din doza de soluție nutritivă pentru plante decorative prin frunze.
După replantare sau reașezare, să nu fertilizați timp de două săptămâni! Lăsați timp plantei să se acomodeze cu noul său mediu!