Îm-i aduc aminte ca în copilărie deseori mergeam la bunicii mei care stăteau undeva prin Ardeal. Satul era înconjurat de dealuri, iar pîrîul dintre dealuri curgea vesel, purtînd pe valuri multe poveşti sau bîirfe ce a adunat de-a lungul drumului parcurs. Marginile ei erau încăa îngheţate, dar se simţea ca primăvara se apropie cu paşi repezi, iar zăpada din pădurile apropiate a început să se topească.
Să intri în curtea bunicilor era o reală plăcere. Eram doar prin februarie, dar grădina lor era deja plină cu flori. Bunica era foarte mîndră de grădina ei, de cîte ori veneam la ea, ne ducea în grădină şi ne povestea cîte ceva despre plantele aflate acolo. Povestea de multe ori despre ghioceii ei, care erau undeva sub aripile ocrotitoare a unui alune. Aveam o admiraţie faţă de ei, deoarece cu statura lor de 10-20 cm şi cu capul mereu aplecat în jos, iţi dă impresia de parcă ar fii o fiinţă fragedă, dar totuşi are puterea de a învinge iarna. Şepcuţele lor albe, abia ieşite de sub zăpadă se uitau curios în jur, în umbra în care se găseau. Eram aşsa impresionat de ei, că nici nu am dat importanţă faptului că bunica încerca să ne spună că a plantat bulbul ghioceiului prin septembrie la o adîncime de 8-10 cm, iar planta aceasta minunată de acolo a iesit la suprafaţă.
Tot în umbra aceluiaşi alune, din nişte bulburi identice şi la aceaşi adîncime, ieşea la suprafaţă toporaşul. Ajungînd la o înălţime de 15-20 cm a început să-şi desfacă petalele violete sau purpurii şi întinzînd frunzele colorate, iţi crează impresia că acum s-a trezit dintr-un somn adînc. Tot de la bunica am aflat că toporaşul se găseşte numai între dealuri şi munţi.
Din grădina bunicii nu a lipsit nici stînjenelul. Era un grup de flori de mai multe culori, undeva la începutul grădinii. În lumina soarelui, care aproape toată ziua o scălda în razele ei, era ca o fiinţă divină, iar petalele lor galbene, albastre sau violete arătau de parcă ar fi un curcubeu rătăcit pe pămînt.
Alunele din fundul grădinii, erau ca o cloşcă pentru plantele de sub ea. Tot anul se scăldau în razele solare şi tot timpul asigurau ceva plăcut pentru cei care au trecut prin grădină. Primăvara florile ei asigurau o nuanţă de verde-maronie, iar recolta ei schimbă nuanţa în galben-verzui. Toamna a avut o nuanţă galbenă asigurată de frunzele ei. Alunele nu erau plantate de mult, dar erau cei mai mari din grădină, datorită faptului că era un soi care creştea repede.
Un alt grup de flori colorate erau în mijlocul grădinii. Prin culorile lor galbene, albastre, violete, purpurii sau rozi, asigurau o varietate de culori grădinii. Aceste flori se numeau ciuboţica. Erau înalţi de 20-30 cm şi erau pe un teren umed şi umbrit, dar erau o atracţie a grădinii.
Ceeace arunca umbră asupra grupului de ciuboţică, era o tufă de corn. Florile ei erau galbene, asigurînd o nuanţă galbenă a tufei. Aveam impresia că concurează cu alunele, deoarece şi ea işi schimba culoarea. După culoarea galbenă se transforma în verde, datorită frunzelor, apoi cu recolta roşie avea o nuanţă roşie-verzuie, iar la venirea toamnei frunzele asigurau iarăşi o culoare galbenă. Î-mi aduc aminte că atunci cînd culegeam recolta, era dificil să aduni pe cei din vârf, aflate la o înălţime de 4-6 m. Dar efortul merita, fiindcă din ea ne făcea bunica cel mai bun sirop, bogat in vitamina C.
Cu culorile ei albe sau verzi era prezent în grădină spînzul. Erau ca o punte între toamnă şi primăvară, rezistînd iernii. Aveau o înălţime de 20-25 cm, dar bunica le spunea "giganţii". În ochii ei erau giganţii naturii care au înfruntat iarna.
Noii veniti în grădina bunicii erau bănuţii. Au fost găsiţi de către bunicul, pe un cîmp, cu un an înainte, iar mijlocul lor galben şi petalele albe sau rozi au impresionat şi pe el. Creşteau doar 10-15 cm, dar şi ei se numărau printre plantele care au dat piept cu iarna.
Vecinii spînzului erau ghioceii. Din bulburile aflate la 10 cm, ieşea o floare mică, de 10-20 cm, de culoare albă, ascunzînd în trupul ei o substanţă toxică. Fiind copil nu inţelegeam, un bulb cum poate sa ajungă în pămînt? Bunica mi-a explicat cîa bulburile erau puse în pămînt de către ea, cam prin septembrie. Tot aşa a ajuns în pămînt şi bulburile şofronului, ce era o floare de 5-10 cm, cu petale albe, albastre sau violete.
Cu mai mulţi ani în urmă, am hotărît să-mi fac şi eu o grădină asemănătoare. Planul era să-mi procure bulburile din pădure sau de undeva din natură. Ca să măa documentez am luat o carte de specialitate. După răsfoirea a cîtorva pagini am renunţtat la planul meu. De ce? În carte era un citat care suna astfel:
"Să ieşim cît mai mult în natură, dar să nu lăsăm nimic acolo, şi să nici nu aducem nimic de acolo".
